Ascultă articolul
Nu ai timp să citești? Ascultă versiunea audio.
România rămâne în stare de alertă energetică: seceta, Cernavodă și „băieții deștepți” din spatele crizei
Guvernul condus de premierul interimar Ilie Bolojan a declarat stare de alertă la nivel național pentru sistemul energetic, valabilă pe toată durata lunii august 2026, ca urmare a secetei severe și a scăderii debitului Dunării, potrivit Digi24. Măsura vine în contextul riscului real ca al doilea reactor de la Centrala Nuclearoelectrică Cernavodă să fie oprit, ceea ce ar însemna pierderea a aproximativ 20% din producția națională de energie.
Președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), Dumitru Chisăliță, a publicat o analiză amplă în care susține că actuala criză nu este vina energiei regenerabile, ci a 25 de ani de politici publice construite în jurul absorbției de fonduri și intereselor comerciale, nu a siguranței Sistemului Energetic Național (SEN). Tot conținutul analitic din acest articol, dincolo de datele oficiale ale crizei din august 2026, reprezintă interpretarea proprie a lui Chisăliță, redată aici parafrazată și cu atribuire explicită.
Ce a decis Guvernul și de ce
Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 15/2026 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 637 din 31 iulie 2026 și instituie starea de alertă la nivel național pentru o perioadă de 30 de zile, potrivit Juridice.ro. Documentul precizează că Unitatea 1 a centralei de la Cernavodă se afla, la acel moment, în oprire sigură, iar Unitatea 2 funcționa în condiții de volatilitate a parametrilor de operare.
Cauza directă este hidrologică: debitul Dunării a coborât la aproximativ 1.600 de metri cubi pe secundă, mai puțin de jumătate față de valorile normale pentru această perioadă a anului, afectând atât producția hidroenergetică, cât și răcirea reactoarelor nucleare. Guvernul a alocat de urgență 7 milioane de lei pentru o intervenție la bifurcația Bala–Dunărea Veche, menită să redirecționeze debit suplimentar către zona de captare a centralei nucleare.
🗞️ Citește și Acestea
Starea de alertă nu presupune automat raționalizarea consumului casnic sau întreruperi programate, ci permite doar o coordonare administrativă mai rapidă între instituții. Guvernul a dispus repornirea tuturor capacităților de producție disponibile, inclusiv reluarea funcționării termocentralei Paroșeni din Complexul Energetic Valea Jiului, și a autorizat, în doar trei săptămâni, peste 400 MW de noi capacități de stocare, conform Veridica.ro. Executivul a convocat totodată peste 80 de mari consumatori industriali, cu un consum anual de peste 50.000 MWh, pentru a negocia reduceri voluntare de consum în orele de vârf.
Teza centrală: nu regenerabilele, ci lipsa de planificare
Analiza pornește de la o distincție pe care Chisăliță o consideră ignorată sistematic de autorități: diferența dintre puterea instalată, adică suma megawaților scriși în documente, și puterea disponibilă, adică energia care poate fi livrată exact atunci când sistemul are nevoie de ea. Potrivit acestei interpretări, statul a finanțat fiecare megawatt instalat, fără să ceară vreodată ca acea energie să fie disponibilă în orele critice, de regulă seara, când producția solară dispare complet.
Indicatorii urmăriți de autorități timp de peste două decenii, susține el, au fost aproape exclusiv administrativi și politici: viteza absorbției fondurilor europene, numărul de panouri montate, valoarea contractelor semnate, capacitatea instalată anunțată în conferințe și satisfacerea investitorilor grăbiți să valorifice schemele de sprijin. În schimb, nu a existat aceeași determinare pentru armonizarea dintre producție, rețea și consum, localizarea rațională a noilor capacități, stocarea energiei, păstrarea unor capacități de rezervă sau funcționarea reală a SEN în fiecare oră, nu doar în bilanțul anual.
Retragerea cărbunelui: greșeala nu a fost decizia, ci ordinea
Un capitol distinct al analizei tratează eliminarea cărbunelui din mixul energetic, decisă prin OUG 108/2022. Chisăliță recunoaște explicit că sectorul carbonifer acumulase probleme tehnice și economice grave, cu centrale îmbătrânite și costuri mari de exploatare, iar menținerea integrală a acestuia ar fi putut majora prețul final al energiei cu aproximativ 10-20%, în principal din cauza costurilor certificatelor de CO2, estimate în analiză la 60-100 euro pe MWh de energie produsă din lignit.
Totuși, potrivit aceleiași analize, problema reală nu a fost decizia de a reduce treptat cărbunele, ci faptul că retragerea s-a făcut fără centrale noi pe gaze finalizate la timp, fără suficientă stocare și fără o corelare reală între producție, consum și capacitățile de import. Ca exemplu concret, sunt citate întârzierea de ani de zile a Centralei Iernut, unde 430 MW pe gaze trebuiau să fie disponibili încă din 2020, dar au rămas blocați, și închiderea, în 2021, a termocentralei Mintia, înainte ca vreo capacitate flexibilă înlocuitoare să fie funcțională.
Cronologia de 25 de ani, potrivit analizei AEI
Documentul reconstituie un șir amplu de decizii considerate cauza structurală a crizei actuale. Printre reperele menționate:
- 1998 — RENEL a fost desființat, iar sectorul energetic a fost separat pe activități distincte, cu pierderea unui centru unic de planificare tehnică.
- 2000 — CONEL a fost divizată în Transelectrica, Hidroelectrica, Termoelectrica și Electrica, fiecare urmărindu-și propriul bilanț, fără o entitate responsabilă pentru coerența întregului sistem.
- 2000-2007 — piața de energie a fost liberalizată fără mecanisme suficiente pentru rezervă, flexibilitate, stocare și capacitate fermă.
- 2003-2026 — proiectul hidroenergetic Tarnița-Lăpuștești, de aproximativ 1.000 MW de acumulare prin pompaj, a rămas doar în stadiu de discuție, fără o decizie efectivă de investiție.
- 2007-2008 — schema de sprijin pentru regenerabile a fost proiectată exclusiv în jurul volumului produs, fără obligații privind stocarea sau profilul de livrare, iar Legea 220/2008 a legat certificatele verzi strict de MWh injectat, nu de disponibilitate.
- 2010-2014 — primul val de regenerabile a fost amplasat acolo unde existau teren, vânt și racordare rapidă, nu conform unui plan național sursă-rețea-consum, ceea ce a creat concentrări mari de producție în Dobrogea; racordările au fost aprobate individual, fără gestionarea efectului cumulat asupra rețelei.
- 2011-2014 — regenerabilele au primit acces prioritar în rețea, fără să li se ceară un produs energetic ferm, iar o parte importantă din costurile de echilibrare a ajuns la consumatori.
- 2016-2026 — Centrala Iernut a întârziat ani întregi, iar profiturile companiilor de stat din energie au fost extrase constant prin dividende, în loc să rămână capital pentru investiții.
- 2019-2024 — programul Casa Verde a fost evaluat prin numărul de sisteme montate, nu prin efectul asupra vârfului de consum din orele de seară, iar invertoarele on-grid clasice, instalate masiv, nu au permis integrarea ulterioară simplă a bateriilor.
- 2021-2022 — compensarea cantitativă a transformat rețeaua într-o baterie virtuală gratuită pentru prosumatori, iar România a adoptat, prin OUG 108/2022, calendarul retragerii cărbunelui.
- 2022-2024 — al doilea val fotovoltaic a repetat o parte din greșelile primului, urmărind din nou megawați instalați fără coordonare suficientă cu rețeaua și consumul zonal.
- 2024 — Parlamentul a introdus brusc obligația montării bateriilor, inclusiv pentru sistemele existente, fără finanțare suficientă; președintele a trimis legea la reexaminare, iar obligația a fost ulterior eliminată fără o alternativă imediată.
- Iulie-august 2026 — seceta severă și oprirea parțială a reactoarelor de la Cernavodă au expus vulnerabilitatea sistemului, culminând cu declararea Stării de Alertă.
Fuga după investitori: cine trebuia să stabilească regulile
O secțiune distinctă a analizei privește raportul dintre stat și investitorii din regenerabile. Argumentul lui Chisăliță este că investitorii au acționat exact conform legii, căutând terenul cel mai ieftin, cel mai bun potențial solar sau eolian și cea mai rapidă recuperare a capitalului, în timp ce obligația de a proteja coerența Sistemului Energetic Național îi revenea statului, nu investitorului privat.
Statul ar fi trebuit să stabilească, pentru fiecare proiect, unde mai poate fi instalată producție fără congestii majore, unde e nevoie de consum nou, ce parte din puterea aprobată trebuie să fie fermă și cine suportă întărirea rețelei. În lipsa acestor reguli, România a tratat aproape fiecare investiție separat, iar suma proiectelor, fiecare rezonabil în propriul studiu, a devenit dificil de gestionat la nivel de sistem — ceea ce documentul numește o dezvoltare „pe parcele”, nu o dezvoltare de sistem.
Goana după absorbția fondurilor, nu după rentabilitate
O altă critică vizează modul în care au fost măsurate programele de finanțare a tranziției energetice: indicatorul politic a fost, potrivit analizei, strict volumul de bani atrași, cel administrativ numărul de contracte semnate, iar cel electoral numărul de panouri montate, în timp ce rezultatul energetic real, autoconsumul sau reducerea vârfului de seară, a rămas secundar.
Statul a ajuns astfel să finanțeze succesiv, din bani publici, mai multe etape ale aceleiași probleme: mai întâi panourile, apoi invertoarele on-grid, apoi întărirea rețelei afectate de injecția simultană, apoi bateriile adăugate ulterior, iar în unele cazuri chiar înlocuirea sau dublarea invertorului inițial instalat. Chisăliță numește acest tipar „corectarea succesivă, din bani publici, a unor programe publice proiectate incomplet”.
Modelul „băieților deștepți”: crizele ca sursă de profit
Un element central al analizei este acuzația că politicile din energie au fost construite, în ultimii 15 ani, mai degrabă în jurul intereselor unor rețele economice — numite generic „băieți deștepți” — decât în jurul siguranței sistemului. Legislația a fost adesea gândită, potrivit acestei interpretări, pornind de la întrebarea „ce se poate vinde și unde se poate câștiga”, nu de la nevoile reale ale SEN.
În acest tipar, fiecare soluție incompletă ar fi creat o nouă vulnerabilitate, iar fiecare vulnerabilitate ar fi justificat ulterior vânzarea altor echipamente și lansarea altor investiții. Potrivit lui Chisăliță, acest mecanism a transformat crizele succesive într-un motor economic recurent, în care erorile de ieri generează contractele și profiturile de mâine. Critica este extinsă și la actuala dezbatere publică: promovarea agresivă a ideii potrivit căreia doar fotovoltaicele ar trebui dezvoltate, în defavoarea hidrocentralelor, gazelor și nuclearului, este descrisă drept aceeași logică de vânzare comercială deghizată în doctrină energetică.
MW instalat nu înseamnă MW disponibil: eroarea tehnică din spatele marketingului
Documentul insistă asupra unei diferențe considerate esențială și frecvent trecută cu vederea în dezbaterea publică: un megawatt fotovoltaic nu este inferior unui megawatt produs din hidro, gaz sau nuclear, dar este un produs energetic fundamental diferit. Sursele fotovoltaice nu produc energie după apus, nu POT fi pornite la cererea dispecerului, au o putere fermă foarte redusă și o dependență ridicată de vreme, spre deosebire de sursele controlabile, care oferă putere fermă ridicată și pot fi comandate în limitele tehnice ale instalației.
Din această diferență decurge, potrivit analizei, o eroare de calcul economic sistematică: costul aparent redus al energiei regenerabile a fost comparat cu costul complet al centralelor clasice, fără să includă suficient costurile de stocare, echilibrare, rezervă și întărire a rețelei necesare pentru ca energia solară să fie la fel de sigură ca cea controlabilă.
Fără stocare, tranziția rămâne, potrivit AEI, „o afacere de prânz”
Chisăliță critică reducerea discuției publice despre stocare exclusiv la bateriile litiu-ion. Sistemul are nevoie, susține el, de tehnologii diferite pentru durate diferite:
- baterii la prosumatori — mută energia de la prânz spre seară, pe intervale de câteva ore;
- baterii industriale — asigură reglaj rapid și acoperirea vârfului de consum;
- hidrocentrale cu lac de acumulare — oferă energie controlabilă pe zile sau săptămâni;
- centrale cu acumulare prin pompaj — permit stocare la scară mare și refacerea rezervelor;
- consumul industrial flexibil — reduce rapid sarcina din rețea, contra unei remunerații;
- vehiculele electrice cu încărcare inteligentă — mută consumul din orele critice;
- hidrogenul — oferă o posibilă stocare sezonieră, dar cu randament total redus.
Interconexiunile cu alte state ajută la echilibrare, se arată în analiză, dar nu reprezintă stocare și nu garantează automat importul în criză regională. Orice capacitate nouă ar fi trebuit evaluată, potrivit lui Chisăliță, prin trei întrebări simultane: sursa — când și cât produce realist; rețeaua — dacă poate transporta energia din acel loc, în acel interval; și consumul — dacă există cerere locală care s-o preia atunci. Dacă una dintre cele trei componente lipsește, susține el, costul investiției nu dispare, ci este transferat sistemului, prin întărirea rețelei, congestii, limitarea producției, exporturi ieftine la prânz și importuri scumpe seara — costuri suportate, în final, de consumatori, prin tarife mai mari.
Ce spune expertul AEI despre riscul de raționalizare
Chestionat separat despre starea de alertă declarată de Guvern, Chisăliță a explicat pentru Antena 3 că măsura, în forma actuală, nu oferă autorităților posibilitatea de a impune raționalizarea consumului populației, potrivit Bugetul.ro. Totodată, el a avertizat public că, în lipsa precipitațiilor în următoarele aproximativ trei săptămâni, țara ar putea fi nevoită să declare stare de criză și să recurgă la măsuri fără precedent, inclusiv reduceri de consum impuse marilor consumatori industriali.
Un fir care leagă întreaga analiză este apărarea explicită a energiei regenerabile: un panou fotovoltaic nu decide unde este amplasat, nu stabilește condițiile de racordare sau obligația de stocare și nu întârzie construcția unei centrale pe gaze. Energia regenerabilă putea și trebuia să fie una dintre marile soluții ale României, prin reducerea consumului de combustibili, limitarea importurilor, scăderea costului marginal în orele favorabile și susținerea stocării și a mobilității electrice. Problema, potrivit lui Chisăliță, este exclusiv modul dezorganizat în care a fost integrată în sistem, nu tehnologia în sine.
Această distincție este confirmată indirect și de datele oficiale ale crizei curente: potrivit Wikipedia, într-un scenariu de producție nulă din surse regenerabile, consumul maxim estimat de Transelectrica putea atinge 8.500 MW, iar oprirea accidentală a Unității 2 de la Cernavodă ar fi putut ridica deficitul acoperit din import la peste 2.500 MW.
Ce se schimbă pentru consumatori
Deocamdată, starea de alertă nu presupune restricții directe pentru gospodării, iar autoritățile susțin că alimentarea cu energie electrică a populației nu va fi întreruptă. Cetățenii sunt însă încurajați să evite folosirea simultană a mai multor aparate de mare putere în orele de vârf, iar o campanie de informare publică urmează să fie derulată în mass-media.
Importurile de energie din orele de seară, ajunse la aproximativ 1.700-1.800 MW dintr-un consum total de peste 7.000 MW, se vor regăsi, într-un fel sau altul, în facturile consumatorilor finali, atrage atenția analiza, în absența unor investiții susținute în stocare și în capacități controlabile.
Concluzie
Criza din vara lui 2026 nu a apărut din senin: analiza publicată de Dumitru Chisăliță, președintele AEI, o leagă direct de un tipar vechi de 25 de ani, în care România a măsurat succesul tranziției energetice în panouri montate și fonduri absorbite, nu în energie disponibilă exact atunci când Sistemul Energetic Național are nevoie de ea, seara, când soarele nu mai produce, iar Dunărea nu mai are suficientă apă pentru reactoarele de la Cernavodă.
