Ascultă articolul
Nu ai timp să citești? Ascultă versiunea audio.
Serviciul de Informații Externe (SIE) afișează pe site-ul oficial, în galeria directorilor istorici, foști șefi ai serviciului secret care au fost instalați în funcție de Moscova în timpul ocupației sovietice a României, fără a menționa acest context istoric esențial, potrivit StiriPeSurse.
Directorii instalați de Moscova.
Pe site-ul oficial al SIE apar la loc de cinste Serghei Nicolau (pe numele real Serghei Nikonov), Vasile Vâlcu (pe numele real Vasili Vulko) și Mihai Gavriliuc (pe numele real Mihail Gavriliuk). Toți trei au condus direcția de informații externe în perioada în care România era sub ocupație sovietică, între 1947-1959.
Conform istoricului american Larry Watts, Vasile Vâlcu a fost ofițer al serviciului sovietic de informații externe, iar Serghei Nicolau a fost agent GRU, serviciul de informații militare al Uniunii Sovietice.
Reprezentanții SIE nu menționează pe site-ul oficial că, la momentul în care acești oficiali au condus instituția, țara noastră era sub ocupație sovietică și că totul era dictat de Moscova, inclusiv numirile în fruntea serviciului secret.
🗞️ Citește și Acestea
Perioada neagră a Securității.
La 30 august 1948, după instalarea regimului comunist în România, prin Decretul nr. 221, lua nașterea Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP). În fruntea acesteia a fost instalat „Pantiușa” Bodnarenko, cunoscut și ca Gheorghe Pintilie.
La acel moment, Republica Populară Română era sub ocupație sovietică, iar trupele sovietice au părăsit țara abia în anul 1958. Practic, până în 1958, toți șefii sinistrei instituții de represiune, care a funcționat sub numele de Securitate, erau instalați în funcție cu girul Moscovei.
Informațiile prezentate de SIE.
Potrivit site-ului oficial al Serviciului de Informații Externe, cei trei foști directori au avut următoarele mandate:
Serghei Nicolau – director general al SSI (ianuarie 1947 – aprilie 1951), apoi șeful Direcției A – Informații Externe din cadrul DGSS (aprilie 1951 – martie 1954).
Vasile Vâlcu – șeful Direcției I – Informații Externe din cadrul DGSS (martie 1954 – 16 decembrie 1955).
Mihai Gavriliuc – șeful Direcției I – Informații Externe din cadrul DGSS (16 decembrie 1955 – 15 iulie 1959).
Structura Securității comuniste.
La înființare, Direcția Generală pentru Securitatea Poporului avea o structură complexă. Aparatul central era compus din 12 direcții: informații interne, contrasabotaj, contrainformații penitenciare și miliție, contrainformații militare, cercetări penale, paza guvernului, tehnică, cadre, politică, administrativă și contabilitate, plus Serviciul cifru și Secretariat.
Activitatea de informații externe și de contraspionaj era coordonată de Serviciul special de informații prin Direcțiile I și a IV-a. Conform CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), această structură avea misiunea de a reprima orice opoziție față de regimul comunist.
Unitățile teritoriale ale represiunii.
Pe lângă structura centrală, existau 13 direcții regionale ale Securității: București (Capitala), Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea Mare, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava și Timișoara. Aceste direcții regionale aveau în subordine servicii județene care exercitau controlul asupra populației la nivel local.
Întreaga structură funcționa sub comanda directă a consilierilor sovietici, care supravegheau fiecare aspect al activității Securității românești. Aceștia raportau direct la Moscova și aveau putere de decizie asupra tuturor operațiunilor importante.
Absența contextului istoric pe site-ul SIE ridică semne de întrebare cu privire la modul în care instituția înțelege să își prezinte trecutul. Lipsa oricărei mențiuni despre ocupația sovietică și despre controlul Moscovei asupra serviciilor de securitate românești din acea perioadă reprezintă o omisiune semnificativă în narațiunea istorică oficială.
Istoricii români au documentat extensiv colaborarea forțată dintre Securitatea română și serviciile sovietice în perioada 1944-1964, când independența instituțiilor românești era practic inexistentă. Documentele desecretizate arată că oficialii români nu puteau lua nicio decizie importantă fără aprobarea prealabilă a consilierilor sovietici.
