Ascultă articolul
Nu ai timp să citești? Ascultă versiunea audio.
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a explicat semnificația Unirii Principatelor de la 1859, subliniind că actul istoric a reprezentat rezultatul voinței românilor, dar și al jocurilor geopolitice ale marilor puteri europene. Analiza sa oferă o perspectivă amplă asupra contextului în care Moldova și Țara Românească s-au unit sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, potrivit Ziarul Lumina.
Unirea Principatelor: rezultatul conjuncturii interne și externe.
Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859 nu a venit din neant, ci a fost pregătită de mișcări naționale și reforme începute încă din secolul al XIX-lea. Conform analizei lui Pop, românii erau la acea dată sub regimuri politice diferite: Țara Românească și Moldova erau cvasi-independente, Dobrogea devenise provincie turcească, Transilvania fusese ocupată de Habsburgi din 1688, Bucovina era sub stăpânire austriacă din 1775, iar Basarabia fusese anexată de Imperiul Țarist în 1812.
„Unirea Principatelor a fost un act deopotrivă intern și internațional, ea realizându-se prin voința românilor, aprobată și recunoscută treptat de marile puteri”, a explicat academicianul. Mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu din 1821 și Revoluția de la 1848 au trasat programul de eliberare și unitate care urma să fie înfăptuit în trei etape: 1859, 1877 și 1918, conform Digi24.
Poziția marilor puteri și politica faptului împlinit.
Marile puteri europene aveau interese diferite față de unirea românilor. „Contra unirii erau în mod clar Turcia și Austria, Anglia a fost oscilantă, iar Franța, Prusia, Sardinia și Rusia au sprijinit, din motive diferite, actul”, a precizat Pop. Conferința de la Paris din 1858 a decis o unire parțială, cu două țări, doi domni și două capitale, o soluție care nu reflecta dorința românilor.
🗞️ Citește și Acestea
Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova (5 ianuarie 1859), cât și în Țara Românească (24 ianuarie 1859) a reprezentat „politica faptului împlinit”. Cuza era un „om nou”, fără spiță domnească, ales pentru că putea să împace spiritele divizate. Dubla sa alegere a fost făcută în pofida dorinței marilor puteri și le-a pus pe acestea în fața realității.
Noul principe a avut trei obiective principale: recunoașterea internațională a dublei alegeri (îndeplinit în 1859), desăvârșirea unirii prin unificarea instituțiilor (1859-1862) și modernizarea țării prin reforme (1863-1865). Printre realizările sale s-au numărat secularizarea averilor mănăstirești, legea rurală pentru reforma agrară și Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.
Consecințe și moștenirea Unirii.
Unirea nu a adus „fericirea universală a românilor, cum au sperat unii”, a avertizat președintele Academiei. Au urmat nemulțumiri din partea unor moldoveni, privați de independența Iașiului, supărarea Bisericii pentru secularizarea averilor mănăstirești și „monstruoasa coaliție” contra lui Cuza, care a trecut la mijloace de forță după 1864.
Biserica a înțeles însă că sacrificiul ei „a fost pentru țară și pentru turmă, ca întotdeauna în istorie”. Procesul început în 1859 a consolidat statul român modern, iar liderii de atunci, ajutați de unii europeni, au fortificat România sub forma statului național unitar.
Actul Unirii rămâne piatra de temelie a statului român modern, demonstrând că românii au știut să folosească conjunctura internațională favorabilă pentru a-și realiza aspirațiile naționale, fără a fi simpli spectatori ai istoriei marilor puteri.
